Obosit după atîţia ani de luptă cu junk foodu’, ficatul mi s-a rupt în două: partea cea mai mare, prea grasă pentru orice, a rămas pe loc, să lupte pînă la capăt, în timp ce părticica ruptă, ceva mai sprintenă, a pornit la drum. Cum nu avea picioare, a trebuit să aştepte o ocazie. Iar ocazia n-a întîrziat prea mult: o noapte de insomnii, în care prea agitatu-mi corp s-a sucit şi răsucit de sute de ori de pe o parte pe alta, la fiecare întoarcere dîndu-i un impuls nou părţii mai mici din ficatul meu, numită de aici înainte Ficăţel.
Prea lung drum nu i-a fost dat să facă lui Ficăţel, la vederea lui grăbindu-se toţi să tragă semnale de alarmă, aducătoare de frîne bruşte şi rostogoliri nesigure. Dar tot a meritat: la sfîrşit, pe cînd corpul meu, cu ficatul lui prea gras, zăcea în tăcere pe masa de operaţie, urmînd să mai treacă zile, săptămîni, luni întregi pînă să-şi revină, Ficăţel a deschis ochii larg spre lumina zilei, chiar înainte să moară fericit.
