Pe unii oameni îi iubesc pentru că sînt într-un anumit fel; pe alţii, îi iubesc cînd sînt într-un anumit fel; în sfîrşit, mai sînt cîţiva pe care îi iubesc pur şi simplu. Vine apoi categoria celor – mulţi – pe care nu-i iubesc: pe unii, pentru că nu-i cunosc, pe alţii pentru că îi cunosc mai bine decît ar trebui; pe unii, pentru că nu stîrnesc în mine nici pic de duioşie, în fine, pe alţii, pentru că nu mă iubesc nici ei pe mine. (Pînă la urmă, undeva trebuie să existe o limită, altfel ar fi prea multă iubire pe lume şi războaiele nu s-ar mai purta din cauze obiective şi – bineînţeles – sfinte, ci din prea multă dragoste.)
Oricum ar fi, cu toţi împart o frică. Cu cei pe care-i iubesc împart frica să nu păţească ceva – uneori îmi pare că dacă sînt eu cu ei nu mai există pericole, că-i pot salva de orice nenorociri, alteori dimpotrivă, că din cauza mea pot păţi te miri ce -, de ceilalţi mi-e frică să nu-mi facă ceva rău. De la o vreme mai ales, de cînd mă dau om mare şi mi-am luat responsabilităţi în consecinţă – o maşină, o casă, un copac – văd mai clar ca oricînd cum lumea şi viaţa mi se împart – fără să vreau – în frica de dinainte şi frica de după, scrupul sau remuşcare.
uneori un copac este responsabilitatea ta... alteori unui copac ii esti responsabilitate tu. si copacii se tem doar ca ei nu o arata
RăspundețiȘtergereas zice, totusi, ca si ei o arata, in felul lor: cand bate vantul, tremura... noi credeam ca de frig si vant, dar cine stie? poate ca le e frica...
RăspundețiȘtergere