Sufletul meu are nasul mare, se vede cîteodată în oglinda din hol, mai ales cînd în mine e iarnă. Cînd mă aplec să mă încalţ, îi iese vîrful puţin, parcă alunecă de sub mînecă. Uneori, mi se pare că e un copil care vrea să se dea pe gheaţă, aşa încîntat pare să iasă afară, înfrigurat şi roşu.
Sufletul tău are cotul stîng ascuţit, se simte uneori, cînd ţi se cere mai mult decît eşti dispus să dai. Tresare speriat, lovind (de frică) pe oricine se nimereşte în jur.
La început, cînd mîinile ni se uneau fără să ne cunoaştem, nasul prea mare al sufletului meu te împingea cîteodată, respingîndu-te, cotul stîng prea ascuţit al sufletului tău mă înţepa deseori, alungîndu-mă. Cu timpul, nasul s-a mai rotunjit, cotul s-a mai tocit, iar sufletele noastre s-au cuminţit. Si uite-aşa am trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu