Cînd spui cuiva supărările tale, bucuriile sau ce-ţi mai creşte prin suflet, i le oferi cumva în dar. Şi, oferindu-i-le, te aştepţi ca ele să stîrnească o anume reacţie. Nu ştii nici tu dinainte ce reacţie anume, dar o recunoşti dacă vine. Orice altă manifestare, diferită de nedefinitul aşteptat, te dezamăgeşte. Poate fi vorba de moment sau de persoană, de capacitatea de empatie a celuilalt în general sau în momentul precis al confesiunii, cert e că, dacă reacţia celuilalt te-a dezamăgit, vei ezita o vreme să-ţi mai dezbraci gîndurile în faţa lui.
Şi uite aşa se naşte tăcerea. Nu tăcerea de cînd citeşti o carte sau eşti la muzeu, ci tăcerea de cînd eşti singur alături de altcineva.
Vinovatul pentru asta nu e niciodată cel care primeşte, ci cel care dă. Pentru că, limitat de propria experienţă, ca o muscă prinsă în pînza păianjenului de firele care o înfăşoară, nu ia în seamă limitele experienţei celuilalt. Cere empatie fără să fie capabil s-o ofere. Nu oricînd. Nu tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu