Cînd se născuse, părea normal, un copil ca toţi ceilalţi. Doctorul îi asigurase pe părinţi că e totul bine, nu sînt probleme. Si chiar era totul bine, lucrurile îşi urmau cursul normal, zilele treceau, se transformau în luni şi ani, ani lungi şi normali, fără nimic deosebit care să le afecteze trecerea.
Intr-o bună zi, se îndrăgostise de-o fată drăguţă, cu ochii mari şi luminoşi. Atît de luminoşi că i se părea că răsare soarele cînd îl privea. Zilele treceau normal, se transformau în ani care curgeau lin, fără incidente majore care să le influenţeze parcursul.
Intr-o altă zi, uitîndu-se în oglindă, i se păruse că s-a schimbat, că e ceva în neregulă cu el. Iar mi-a crescut părul, îşi spusese, tre’ să mă tund. Işi trecuse distrat mîna prin păr şi-şi văzuse de treburi. In scurt timp, uitase. Intr-o zi, i se păruse că-i creşte ceva pe faţă, ceva ca o alună. Nu-i acordase prea multă atenţie, iubita lui cu ochii mari îi ocupa tot timpul.
Se trezise dintr-odată că pe faţă, undeva între nas şi urechea stîngă, i-a mai crescut o mînă. O a doua mînă în plus îi apăruse pe spate, apoi încet, una cîte una, pe gît, pe picioare, pînă şi pe mîini, îi crescuseră zeci, sute de mîini haotice, strîmbe, anormale. Tre’ să ne despărţim, îi spuse fata cu ochii mari într-o zi. Tre’ să ne despărţim, mîinile tale mă strîng, mă ţin prea aproape de tine, nu mai am aer. Tre’ să ne despărţim, plecase în lume fata cu ochii mari.
Mîinile, prea multe, îl împiedicaseră s-o oprească. Zilele treceau, luni, ani, iar mîinile, de singurătate profundă, începuseră să-i cadă, încet, una cîte una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu