În relaţiile dintre oameni, e vorba înainte de toate despre putere. Cel puternic le impune celorlalţi modul lui de a gîndi, dorinţele, ideile lui. Iubirea e secundară. Ea poate fi prezentă uneori, de multe ori chiar, în clipe de pasiune sau de duioşie, dar constanţa unei relaţii este puterea. Egalitatea este o simplă iluzie, alimentată de voinţa celui puternic, pentru o mai bună subjugare a celui slab. Şantaj, manipulare, crize de nervi, toate se furişează ca şarpele, se tîrăsc, se strecoară printre gene clipicioase şi bătăi de inimă. Te iubesc, deci fac cum vrei tu, spune cel slab. Te iubesc, deci faci cum vreau eu, spune cel puternic. Sau nici măcar nu spune, impune, de multe ori fără vorbe.
Între mine şi ceilalţi există o alternanţă de putere - slăbiciune care mă doare mai mult decât senzaţia de nu-te-mai-suport pe care o am de multe ori faţă de cei pe care îi iubesc cel mai mult. Îi prefer pe cei slabi, empatizez mai degrabă cu lacrimile de înfrîngere decît cu cele de ciudă/şantaj, dar mă simt uneori copleşită. De puterea din mine, de puterea din ceilalţi, de toate complicaţiile dintr-o relaţie, de toate încurcăturile şi visele care nu coincid, care nu se potrivesc între ele, care impun ca unul să devină puternic, iar celălalt slab, pentru că altfel ne-am găsi mai mereu în impas.
Dincolo de toate, cînd o inimioară caldă bate lîngă tine, nici nu mai contează cine cui impune, cine rămîne cu vînătai în urechi sau în suflet, cel mai important e s-o auzi cum bate şi să baţi şi tu cu ea, laolaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu