Viaţa mea dintre paranteze e (oarecum) diferită de cea dinafara lor, (şi) pentru că între paranteze nu mă (prea) iau în serios.
Încrîncenarea cu care vreau să-mi ating ţelurile în viaţa “reală” se pierde ca măgarul în ceaţă cînd vine vorba de nuanţe parantezistice: cînd la fiecare pas e o bifurcaţie, pasul ezită, mintea se tulbură, reperele se rătăcesc… şi ţelul devine un ţel, încrîncenarea devine (un fel de) glumă, iar drumul… drumul (uită că e mijloc şi) devine scop. Şi orice intersecţie menită a-l devia nu face decît să-l facă mai interesant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu