nu te mai văicări atît,
m-am săturat să tot aud cum
te dor toate,
mîna, piciorul, sufletul
şi cotul,
cotul tău frumos, rotund,
doar puţin zbîrcit
de anii de învăţătură
pierduţi pe-atîtea bănci
de şcoală.
am şi eu o mînă, să ştii,
care poate că nu e bolnavă,
dar se simte tare singură
uneori,
cum stă aşa stingheră, înfiptă
în buzunarul rece şi gol
care nici nu ştiu dacă
e al meu.
am şi eu un suflet, să ştii,
care poate că nu e bolnav,
dar se simte tare singur
uneori,
cum stă aşa cu urechile îngheţate
de atîta ger
şi nimeni.
2 comentarii:
Cotidianul cu eventualele sale mici diferende oglindit în literatură de calitate, proze cu tente cafkiene, (,,Omul cu o mie de mâini'' e un fel de micro-,,Metamorfoza''!). Poezia, aşijderea, propria fiinţă privită cu detaşare indusă de dubitativul ,,poate'' şi, peste tot, asezonări cu mici perle de umor uneori stranii în montura tramei, de regulă triste (...suflet...cu urechile îngheţate, cu coate ascuţite, ba chiar cu nasul mare) Pe scurt, e frumos!
multumesc! mai toate (pre)textele din ultima vreme sunt vechi, au mai aparut candva pe-aici... sper ca de la anu' sa am din nou chef de scris... ceea ce va dorim si dvs :)
Trimiteți un comentariu