Deşi făcea parte – după toate aparenţele – din neamul furnicilor uriaşe, sufletul ei era mic, atît de mic încît nimeni din afară nu reuşise vreodată să-l zărească. Ea ştia însă că e acolo, chiar dacă ascuns undeva în adîncuri, la adăpost de atacuri şi alte intruziuni.
Uneori, sufletul i se deghiza în vultur şi ieşea la lumină, dînd din aripi curajos (fîl fîl), să se bată cu ceea ce ea vedea drept nedreptăţi. De cele mai multe ori însă, înăuntrul ei era linişte ca într-o peşteră şi doar cîte-un ecou stingher trezea liliecii ce-şi găsiseră adăpost prin cite-o scorbură.
Într-o bună zi, vulturul fîlfîise puternic a plecare, speriind de moarte liliecii, care plecaseră şi ei, lăsînd-o pustie, fără nimic în cutia în care-i fusese ascuns sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu