Zări albastre

M-am hotărît să plec spre (alte) zări albastre din cauza zgomotului. în faţa blocului în care locuiesc de cîţiva ani, sălăşluiesc şi hărmăluiesc 15-20 de cîini (dintre care 8-9 producţie nouă, proaspăt fătaţi, deci nezgomotoşi… încă), printre maşini ce pornesc cu scîrţ, motociclete bîzîitoare, căruţe cu “fiareeeeeeeeeee, fiareeeeeee vechi” şi o mulţime de oameni gălăgioşi, care se ceartă pe întreţinere sau pe restul (in)corect dat de vînzătoarea de la magazin.

Gîndul plecării mă bîntuia de mult, dar uşor, ca o domnişoară timidă, ce parcă ar vrea, parcă n-ar vrea să se lase sărutată de domnul în faţa căruia îşi tremurase genele o seară întreagă. Îl analizasem cu emoţie, cu teamă, cu senzaţia că trădez… şi hotărîsem să-l ignor, pur şi simplu.

Pe măsură însă ce zgomotul se intensifica, gîndul plecării reîncepea să mi se strecoare în minte. Întîi timid, de-abia simţit, apoi din ce în ce mai puternic, pînă ce mi-am dat seama că e acolo, clar definit, întreg, rotund, nu mă mai pot preface că nu-l văd.

Ţara mea mă doare cum îl doare pe un om cu piciorul amputat amintirea fostului picior. Era bolnav, risca să-l îmbolnăvească mortal, dar totuşi… era de-acolo, era al lui. Şi îi e dor de el cu furie, cu neputinţă, cu ură. Asta simt şi eu pentru ţara mea. Pînă şi cuvintele astea, “ţara mea”, sună fals. Pretenţios. Greoi şi demodat.

În ţara mea am făcut vînătăi pe partea sufletului răspunzătoare de dreptate, imparţialitate şi bun simţ. Nu cred că zările albastre vor reuşi să mă vindece. Nu cred nici măcar că, plecînd, ţara mea va înceta să mă doară. Dimpotrivă, presupun că mă va durea mai rău. Dar poate că voi oferi copiilor mei şansa de a nu şti ce înseamnă să-ţi fie preaplin de ţara ta. Poate…

Cînd un om hotărăşte să-şi părăsească ţara, ceva e greşit, undeva. Fie cu omul, fie cu ţara. Uneori cu amîndoi.