O vreme, fusese obsedată de punctualitate. Îşi punea toate deşteptătoarele din casă să sune cu cel puţin o oră înainte de momentul potrivit să plece de acasă, disperată să nu-i facă pe ceilalţi s-o aştepte. Pleca întotdeauna mai devreme spre locul de întîlnire şi ajungea inevitabil prima, mutîndu-se de pe un picior pe altul, încurcată, în aşteptare. N-o deranja aşteptarea, dacă întîlnirea era una plăcută. O enerva doar faptul că se grăbea şi pentru întîlnirile neplăcute, cele care-i produceau noduri de frică în stomac şi/sau zîmbete ipocrite de genul “vai, ce mă bucur să te văd”, cînd în minte i se învîrtea de fapt gîndul “doamne, să se termine cît mai repede”.
Cu timpul, pe măsură ce îmbătrînea şi-şi dădea tot mai mult seama de inutilitatea tuturor lucrurilor, începuse să evite întîlnirile. Le accepta doar pe cele care-i făceau plăcere cu adevărat şi care rămăseseră din ce în ce mai puţine. În plus, învăţase să nu se mai grăbească, pentru că îşi dăduse seama că nici graba nu are rost, cum nu au toate celelalte din viaţă. Cum nu se mai grăbea, renunţase să întoarcă şi să potrivească ceasurile. Încet, încet, rămăseseră toate în urmă, ba unele se şi stricaseră. Învăţase să se orienteze după soare sau pur şi simplu să nu se mai orienteze, să se piardă în timp ca într-un oraş prea mare şi aglomerat. Dacă pe vremuri scările o încurcau pentru că îi împiedicau paşii grăbiţi, acum o încurcau pentru că scîrţîiau, marcînd astfel trecerea timpului : scîrţ, o secundă, scîrţ, încă una…
Pistol nu avusese niciodată, nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că în ţara în care trăia erau interzise prin lege. În plus, nici nu ştia să tragă şi-şi dădea seama din ce în ce mai mult că e prea bătrînă să mai înveţe ceva. Împlinise de curînd 31 de ani şi viaţa ei trecea agale, de la un scîrţîit la altul al treptelor.
6 comentarii:
Până la frageda-mi vârstă de aproape 60 de ani pretind că am citit câteva cărţi, unele (nu multe), probabil şi pe ale meşterilor bătrâni, Arghezi, Geo Bogza, ba şi mai tineri. Nu spun asta atât ca să mă laud cât ca să vin cu o scuză pentru o apucătură întîlnită frecvent la cititorii mai răscopţi, aşa ca mine: după ce citesc ceva, se chinuie niţel şi până la urmă se luminează: ,,A, ăsta scrie (cam) ca ăla...ăă .. şi spune un nume, dacă reuşeşte să-şi aducă aminte! Ei bine, în cazul tabletelor dumneavoastră nu am avut deloc impresia aceasta de ,,déjà vu'', aş băga mâna-n foc nu numai pentru calităţile lor literare, dar şi pentru originalitatea lor. Sper să nu mă înşel!Dacă s-ar întâmpla asta acum, ce voi face când voi fi bătrân de 31 de ani?
:) Eu nu bag mana in foc nici pentru calitatile lor literare, nici pentru originalitate, dar va multumesc pentru aprecieri. Dimpotriva, mie-mi par o amestecatura de vorbe si senzatii pe care le preiau instinctiv si cameleonic de prin tot ce-mi place. Noroc ca-mi plac multe, asadar! Tristetile doar sunt autentice, dar ele (ca si transformarea lor in cuvinte) tin mai mult de lumea in care traim decat de vreo calitate scriitoriceasca. In fine... multumesc, mai poftiti pe la noi!
Ah, cat de cunoscuta imi pare..! Dar s-ar putea sa ma insel, persoana la care ma gandesc eu e un pic sarita de 31 de ani..:P
daca e doar un pic "sarita" (hi hi), nu e grav... un salt inapoi si se rezolva! :))
pai... la inceput eviti tu intalnirile... apoi te evita el pe tine... apoi.. poate ca e mai bine asa. imi place foarte mult imaginea treptelor ceasuri.
poate :) multumesc!
Trimiteți un comentariu