Sfori

Aş zbura spre cer, dar sînt legată de pămînt cu o mulţime de sfori, ca Gulliver luat captiv de liliputani. Oricît m-aş smuci, nu reuşesc decît să le fac să-mi intre şi mai adînc în carne.

Pe unele dintre sforile astea le iubesc, urîndu-le în acelaşi timp pentru că mă ţin pe loc. Sînt sfori împletite din emoţii de tot felul, gînduri bune, lucruri care mă mişcă şi oameni fără de care simt că n-aş putea trăi. (De fapt, aş putea trăi şi ştiu asta foarte bine, dar viaţa n-ar mai avea acelaşi farmec. Ar deveni plată ca o farfurie. Gri ca mina de creion. Neinteresantă.)

Altele mă iubesc ele pe mine, creîndu-mi o uşoară încurcătură, pentru că n-am ştiut niciodată ce să fac cu iubirile la care n-am răspuns, cum n-am ştiut niciodată ce să fac cu complimentele. Admiraţia celorlalţi nu mă prea coafează; dimpotrivă, îmi provoacă oarece încurcătură. Ca atunci cînd mergi în vizită şi te trezeşti într-un hol străin, cu paltonul într-o mînă şi nişte flori stinghere în cealaltă, cu care nu ştii ce să faci, pentru că gazda te-a pupat (dulce) pe obraz şi a intrat, lăsîndu-te să te descurci singur.

Cu altele am o relaţie pur pragmatică, fără legătură cu iubirea sau ura. Sînt sforile care mă hrănesc, mă îmbracă, mă spală, mă apără de ploaie şi vînt. Sînt sforile pentru care muncesc. Ceea ce mă împiedică s-o iau razna, împiedicîndu-mă totodată, din păcate, şi să zbor.

Nu voi zbura – probabil - niciodată, dar asta nu înseamnă că voi înceta vreodată să încerc. Îmi oblojesc cum şi cu ce pot rănile cauzate de sforile intrate în carne şi o iau de la capăt.