Inchis in birou, deasupra lucrătorilor înţepeniţi pe scaunele ergonomice din faţa calculatorului , timpul are o valoare ciudată; nu zboară, nu fuge, dar nici nu stă pe loc. Mai degrabă bălteşte, într-un fel de nesimţire adormitoare, dincolo de care se aud doar zbîrnîitul telefoanelor şi cîte-o tastă apăsată mai energic de vreo mînă probabil înfrigurată de efectul întîrziat al aerului condiţionat.
Bălteşte a jale, înverzit deja, cu o pîclă de mătasea-broaştei plutind la suprafaţă, vizibilă de departe, pînă şi din biroul separat, cu geamuri semi-transparente, al directorului, pentru care însă timpul curge diferit, clar delimitat, împărţit între întîlnirile de afaceri stabilite la ore fixe. Si pentru el bălteşte, dar cîte-un peştişor cu chip de client dă uneori din coadă, tulburîndu-i suprafaţa altfel nemişcată.
Pentru ceilalţi însă, pare că bălteşte mereu. Cîteodată numai, însufleţit de mirosul de mîncare strecurat pe sub uşa de la bucătărie, pare că explodează, se împrăştie în clipe rotunjoare, care se lovesc haotic de pereţi, prelingîndu-se apoi peste oameni şi calculatoare: gata, a trecut dimineaţa, sîntem la jumătatea programului.
Spre seară, după ore bune de băltit, miroase a alge. Lucrătorii încep să-şi strîngă dosarele, să încuie birourile, să-şi încheie nasturii de la haine. Pleacă grăbiţi spre casă, să transforme timpul mirosind a alge în timp de familie, care zboară şi miroase a nori şi a ploaie, a soare şi a nisip fierbinte.
4 comentarii:
Aţi reuşit să prindeţi în lirismul poveştii dumneavoastră despre timp puternice intarsii de realism: munca fără satisfacţii, aparent fără finalitate, o rotiţă în angrenaj care nu-şi vede rostul, sau, mă rog, asta cred eu că văd: textul, frumos în sine, fiind pe tarâmul poeziei, pleacă de la emitorul care spune ce vrea şi ajunge la receptorul care înţelege ce poate acum, în momentul acesta. Mâine poate ar înţelege altfel.
Mi-am permis toată poliloghia asta din motivul că aşa, în relaţie de subsidiaritate cu alte preocupări, (atenţie, confesiune!) mă gândesc la trecerea timpului sub semnul virgilianului ,,Fugit irreparabile tempus'' şi fuge ameţitor de repede. Consecinţa aceeaşi: nu poţi să faci ce-ţi place ci doar ce te obligă viaţa. Numai că dacă din baltă mai poţi scăpa, de prins din urmă, nu ştiu dacă poate cineva! Vorba ălora bătrâni: ,,Vulnerant omnes, ultima necat'' (Toate (orele) rănesc, ultima ucide.)
Intr-adevar, de cele mai multe ori nu poti sa faci ce-ti place, ci doar ce te obliga viata. Iar viata te obliga sa supravietuiesti, inainte de toate... deci sa devii o rotita in angrenaj :)
si marea miroase a alge. desi uneori nu mi-e clar daca nu cumva alegele miros a mare.
ca toate (?) celelalte lucruri, si algele au doua laturi/mirosuri: pot evoca marea (marea care ne mangaie pe talpi, miroase a vacanta si ne sopteste la ureche cantece de dragoste) sau ne pot duce cu gandul la o balta (cu matasea broastei plutind verde pe deasupra si noroi ce ti se asaza pe glezne, lasandu-si mirosul pe piele mult timp dupa ce te-ai spalat). uneori imi place marea, alteori ma simt ca si cum m-as fi balacit in noroiul din balta... chestie de moment (si de sentiment :P). si uite asa iar ajungem la mijloc :)
Trimiteți un comentariu