Despre iubire şi alte responsabilităţi

Pe unii oameni îi iubesc pentru că sînt într-un anumit fel; pe alţii, îi iubesc cînd sînt într-un anumit fel; în sfîrşit, mai sînt cîţiva pe care îi iubesc pur şi simplu. Vine apoi categoria celor – mulţi – pe care nu-i iubesc: pe unii, pentru că nu-i cunosc, pe alţii pentru că îi cunosc mai bine decît ar trebui; pe unii, pentru că nu stîrnesc în mine nici pic de duioşie, în fine, pe alţii, pentru că nu mă iubesc nici ei pe mine. (Pînă la urmă, undeva trebuie să existe o limită, altfel ar fi prea multă iubire pe lume şi războaiele nu s-ar mai purta din cauze obiective şi – bineînţeles – sfinte, ci din prea multă dragoste.)

Oricum ar fi, cu toţi împart o frică. Cu cei pe care-i iubesc împart frica să nu păţească ceva – uneori îmi pare că dacă sînt eu cu ei nu mai există pericole, că-i pot salva de orice nenorociri, alteori dimpotrivă, că din cauza mea pot păţi te miri ce -, de ceilalţi mi-e frică să nu-mi facă ceva rău. De la o vreme mai ales, de cînd mă dau om mare şi mi-am luat responsabilităţi în consecinţă – o maşină, o casă, un copac – văd mai clar ca oricînd cum lumea şi viaţa mi se împart – fără să vreau – în frica de dinainte şi frica de după, scrupul sau remuşcare.