Din indignările mele

Deci, să recapitulăm: stau acasă cu copiii pentru că așa vreau. Pentru că mi se pare cel mai important lucru de pe lume să fii alături de ei cȋnd cresc. Pentru că au nevoie de tine. De tine, de mama lor, nu de bunica, nici de vreo doamnă de la creșă, nici de vreo bonă, fie ea bătrȋnă și plictisită sau tȋnără și plină de entuziasm. Pentru că mi se pare esenţial să-ţi cunoști copiii și să-i lași să te cunoască, la rȋndul lor. Pentru că nu dau doi bani pe carieră sau pe salarii ȋn creștere.

Recunosc, am avut oarecare noroc, norocul să-mi pot permite (oarecum) să stau acasă. Și pentru că firma la care lucrez mi-a dat voie (și știu că nu-s multe de felul ăsta ȋn România), și pentru că el, tatăl copiilor, a fost de acord să ne restrȋngem cheltuielile la necesar, pentru ca eu să-mi permit “luxul” de a sta acasă. Am renunţat deci de bună voie la călătorii prin cele ţări străine, ne-am limitat și plimbările ȋn afara Bucureștiului, am amȋnat cȋt s-a putut (mari părţi din) amenajarea casei, am cumpărat mai multe portocale și mai puţină ciocolată, am făcut liste și-am ȋncercat să ne ţinem de ele cȋnd mergem la cumpărături, am calculat de multe ori ce cheltuieli obligatorii avem, refăcȋnd liste după liste ca să ne ȋncadrăm ȋn buget. Adică da, nu numai că m-am prostit stȋnd acasă (așa cum au foarte mulţi impresia), am mai făcut și ceva “sacrificii” materiale ca să-mi permit să mă prostesc.

Dar știţi ceva? Sȋnt foarte mulţumită! Sȋnt ȋmpăcată cu mine ȋnsămi cum n-am fost niciodată pȋnă acum. Sȋnt conștientă de faptul că fac multe greșeli, că poate o bonă cu experienţă ar fi găsit mai repede ca mine soluţii la așa-zisele dileme referitoare la ce e bine și ce nu e bine ȋn creșterea copiilor, dar știu și că nimeni n-ar putea să-i iubească mai mult decȋt mine. Și mai știu și că ei, copiii mei, așa mici cum sȋnt, m-au ȋnvăţat mai mult decȋt toate școlile si experienţele profesionale pe care le-am traversat. M-au ȋnvăţat să fiu eu-ȋnsămi.