luni, 30 decembrie 2013

Era o zi de marţi cȋnd a plecat



Trebuie să ne despărţim, mi-e frică,
mi-a spus fata cu ochii mari,
trebuie să ne despărţim, mă ţii prea strȋns
lȋngă tine,
nu mai pot să respir, mă doare,
a oftat.

ȋmi ţin pleoapele ȋnchise strȋns,
cu forţă,
ȋmi oblig ochii să rămȋnă ȋnchiși,
să n-o ia la vale vreo lacrimă trădătoare,
și-ncep să-mi desfac mȋinile
de pe ea agale - poate se răzgȋndește -,
una cȋte una.
Pe la a cincizeșpatra se plictisește, clipește afectat
din gene, strănută de trei ori și se smulge
de lȋngă mine.
ȋn urma ei, mȋinile mele cad pe podea
una cȋte una.
Deschid ochii ȋncet-ȋncet, să nu provoc vreo inundaţie,
și las lacrimile ȋnghesuite sub pleoape
s-o ia ușor la vale.


2 comentarii:

Ion Scalen spunea...

Dacă nu am comentat nu înseamnă că nu le-am citit. Pe toate! Vă admir în special pentru modul cum practicați poezia „de ultimă extracție”ca să folosesc un termen pe care aș fi mai îndrituit să-l folosesc prin prisma fostei mele profesii, cu alte cuvinte pentru modul cum reușiți să extrageți poezie pură dintr-un material cu puține valențe poetice, ori asta nu mai este chimie, este deja alchimie. Chapeau!

caramica spunea...

multumim, ne straduim :)