Imagini vechi din Drobeta-Turnu Severin

Drobeta-Turnu Severin - Str. Traian

nu eşti tu centrul universului, să ştii, mi-a spus el şi-a plecat, trîntind uşa

nu te mai văicări atît,
m-am săturat să tot aud cum
te dor toate,
mîna, piciorul, sufletul
şi cotul,
cotul tău frumos, rotund,
doar puţin zbîrcit
de anii de învăţătură
pierduţi pe-atîtea bănci
de şcoală.

Toate trec...

În ce se măsoară singurătatea?

În oameni cu care nu te întîlneşti.

În clipe în care îţi dai seama că ce te interesează pe tine, ce te mişcă, ce te face să fii cine eşti nu-i interesează şi pe alţii. Sau, cel puţin, nu-i interesează pe cei cîţiva pe care ţi-ai dori tu să-i intereseze. Iar dacă, totuşi, îi interesează, asta n-are nici o legătură cu tine.

Imagini vechi din Cluj-Napoca

Cluj-Napoca - Panoramă, 1917

Despre ce mai creşte prin suflete

Sufletul meu are nasul mare, se vede cîteodată în oglinda din hol, mai ales cînd în mine e iarnă. Cînd mă aplec să mă încalţ, îi iese vîrful puţin, parcă alunecă de sub mînecă. Uneori, mi se pare că e un copil care vrea să se dea pe gheaţă, aşa încîntat pare să iasă afară, înfrigurat şi roşu.

Omul cu o mie de mîini

Cînd se născuse, părea normal, un copil ca toţi ceilalţi. Doctorul îi asigurase pe părinţi că e totul bine, nu sînt probleme. Si chiar era totul bine, lucrurile îşi urmau cursul normal, zilele treceau, se transformau în luni şi ani, ani lungi şi normali, fără nimic deosebit care să le afecteze trecerea.

Intr-o bună zi, se îndrăgostise de-o fată drăguţă, cu ochii mari şi luminoşi. Atît de luminoşi că i se părea că răsare soarele cînd îl privea. Zilele treceau normal, se transformau în ani care curgeau lin, fără incidente majore care să le influenţeze parcursul.

Feţe

Tu-cel-doar-cu-mine eşti foarte diferit de tu-cel-cu-mine-şi-alţii, aşa cum tu-cel-vesel eşti foarte diferit de tu-cel-trist, tu-cel-harnic de tu-cel-delăsător şi aşa mai departe. Mă întreb de multe ori care eşti tu-cel-adevărat şi dacă nu cumva tu-cel-doar-cu-mine eşti produsul imaginaţiei mele… sau al fricii tale de a nu mă dezamăgi. Mă doare să văd atîţia de tine, în ciuda faptului că (şi) pentru asta te iubesc. Mă doare pentru că mi-e teamă că, fără să vreau, adaug noi feţe tinelui… feţe care te strîng, te jenează, te înspăimîntă poate… dar pe care le porţi pentru mine-cea-mulţumită, pentru mine-cea-îndrăgostită, pentru mine-cea-rotundă.

Imagini vechi din Câmpulung

Câmpulung - Alea Principele Carol

Intuneric

Pentru că de prea mult timp
era întuneric
în mine,
sufletul meu a hotărît într-o zi
să-şi facă o fereastră.

A venit vacanţa… cu trenul din Franţa - Tourcoing, Lille

Tourcoing, parte a zonei metropilitane Lille.

Hôtel de Ville

suflete

sufletele mele se plimbă nebune
pe sîrmă
fac echilibristică
şi din cînd în cînd
sar în cîte-un picior

Limite

Cînd spui cuiva supărările tale, bucuriile sau ce-ţi mai creşte prin suflet, i le oferi cumva în dar. Şi, oferindu-i-le, te aştepţi ca ele să stîrnească o anume reacţie. Nu ştii nici tu dinainte ce reacţie anume, dar o recunoşti dacă vine. Orice altă manifestare, diferită de nedefinitul aşteptat, te dezamăgeşte. Poate fi vorba de moment sau de persoană, de capacitatea de empatie a celuilalt în general sau în momentul precis al confesiunii, cert e că, dacă reacţia celuilalt te-a dezamăgit, vei ezita o vreme să-ţi mai dezbraci gîndurile în faţa lui. 

Imagini vechi din Buzău

Buzău - Bulevardul I.C.Brătianu

Despre iubire şi alte responsabilităţi

Pe unii oameni îi iubesc pentru că sînt într-un anumit fel; pe alţii, îi iubesc cînd sînt într-un anumit fel; în sfîrşit, mai sînt cîţiva pe care îi iubesc pur şi simplu. Vine apoi categoria celor – mulţi – pe care nu-i iubesc: pe unii, pentru că nu-i cunosc, pe alţii pentru că îi cunosc mai bine decît ar trebui; pe unii, pentru că nu stîrnesc în mine nici pic de duioşie, în fine, pe alţii, pentru că nu mă iubesc nici ei pe mine. (Pînă la urmă, undeva trebuie să existe o limită, altfel ar fi prea multă iubire pe lume şi războaiele nu s-ar mai purta din cauze obiective şi – bineînţeles – sfinte, ci din prea multă dragoste.)

s(h)oresciană

am cunoscut odată un om.
era ciudat,
avea 2 ochi, 2 urechi,
1 gură
şi 1 suflet
în care mă opream uneori
să mă odihnesc.

Ceasul, scara şi pistolul … 3 în 1

O vreme, fusese obsedată de punctualitate. Îşi punea toate deşteptătoarele din casă să sune cu cel puţin o oră înainte de momentul potrivit să plece de acasă, disperată să nu-i facă pe ceilalţi s-o aştepte. Pleca întotdeauna mai devreme spre locul de întîlnire şi ajungea inevitabil prima, mutîndu-se de pe un picior pe altul, încurcată, în aşteptare. N-o deranja aşteptarea, dacă întîlnirea era una plăcută. O enerva doar faptul că se grăbea şi pentru întîlnirile neplăcute, cele care-i produceau noduri de frică în stomac şi/sau zîmbete ipocrite de genul “vai, ce mă bucur să te văd”, cînd în minte i se învîrtea de fapt gîndul “doamne, să se termine cît mai repede”.

Reducere de personal

"Bolnav de prea mult trafic, mă retrag din activitate. Tu n-ai decît să mergi mai departe printre maşini, mie nu-mi pasă nici cît negru sub unghie", a zis degetul meu mic de la piciorul drept, într-o zi de marţi.

Cum mi-am învăţat corpul cu respect din partea-mi (la capitolul respect din partea altora n-are decît să se descurce singur, eu am şi aşa prea multe pe cap), n-am putut decît să-i respect decizia, aşa că acum pun frîna puţin cîş, din motive de reducere de personal.

Să ştiţi, totuşi, că pentru accidentul de ieri nu sînt eu de vină, ci şoferiţa blondă din Defender, doar toată lumea ştie că femeile conduc prost…

Ape

Convingerile sar din mine în stropi rotunzi, mi se preling alene pe sticla ochelarilor, împiedicîndu-mă să văd. Degeaba încerci tu să-mi explici că lucrurile pot fi privite din mai multe puncte de vedere, pe ochelarii mei s-au format deja rîuri învolburate de păreri clare, la care nu vreau să renunţ, nu pot. Stiu eu sigur că am dreptate şi, în plus, sunt convinsă că nu pot scăpa de dîrele astea decît scoţîndu-le la lumină, să se usuce de căldura soarelui.

Aşa că îmi pare rău, o să continuu să vă expun convingerile mele cu orice ocazie, în stînga şi în dreapta, în speranţa că din careva dintre voi va ieşi într-o bună zi suficientă căldură să evapore toată apa de pe ochelarii mei.

A venit vacanţa… cu trenul din Franţa - Roubaix, Lille

Roubaix face parte, împreună cu Lille, Tourcoing şi alte cîteva suburbii, din zona metropolitană Lille.

Hôtel de Ville

Sfori

Aş zbura spre cer, dar sînt legată de pămînt cu o mulţime de sfori, ca Gulliver luat captiv de liliputani. Oricît m-aş smuci, nu reuşesc decît să le fac să-mi intre şi mai adînc în carne.

Pe unele dintre sforile astea le iubesc, urîndu-le în acelaşi timp pentru că mă ţin pe loc. Sînt sfori împletite din emoţii de tot felul, gînduri bune, lucruri care mă mişcă şi oameni fără de care simt că n-aş putea trăi. (De fapt, aş putea trăi şi ştiu asta foarte bine, dar viaţa n-ar mai avea acelaşi farmec. Ar deveni plată ca o farfurie. Gri ca mina de creion. Neinteresantă.)

Timpul

Inchis in birou, deasupra lucrătorilor înţepeniţi pe scaunele ergonomice din faţa calculatorului , timpul are o valoare ciudată; nu zboară, nu fuge, dar nici nu stă pe loc. Mai degrabă bălteşte, într-un fel de nesimţire adormitoare, dincolo de care se aud doar zbîrnîitul telefoanelor şi cîte-o tastă apăsată mai energic de vreo mînă probabil înfrigurată de efectul întîrziat al aerului condiţionat.

Aniversare

Pe fereastra întunecoasă nu se văd decît nişte urme subţiri de degete, rămase probabil de la ultima încercare de a spăla geamul. Degeaba încerci să vezi dincolo de ele, sticla mată şi noaptea fără stele îţi blochează orice dîră de lumină. Aşa că stai, închis în lumea ta întunecoasă, aşteptînd venirea zorilor. N-ai mai dormit de mult. E totdeauna prea mult întuneric sau prea multă lumină ca să poţi dormi. Aşa că stai pur şi simplu, aşteptînd. Aşteptînd să se întîmple ceva care să schimbe ce e în jurul tau, orice. In curînd, o să împlineşti 40 de ani, îţi spune sora. Vecinii de salon se agită, presimţind apropierea unei petreceri. Tu stai in continuare, aşteptînd. In curînd, o să împlineşti 40 de ani. Mai e puţin şi trece şi restul vieţii tale.

Duminici olandeze - 's-Hertogenbosch

's-Hertogenbosch (Den Bosch), în română Pădurea Ducelui. Capitala provinciei Brabantul de Nord, oraşul lui Hieronymus Bosch (cca 1450-1516).

Imagini din oraş

Ascuns

Deşi făcea parte – după toate aparenţele – din neamul furnicilor uriaşe, sufletul ei era mic, atît de mic încît nimeni din afară nu reuşise vreodată să-l zărească. Ea ştia însă că e acolo, chiar dacă ascuns undeva în adîncuri, la adăpost de atacuri şi alte intruziuni.

Uneori, sufletul i se deghiza în vultur şi ieşea la lumină, dînd din aripi curajos (fîl fîl), să se bată cu ceea ce ea vedea drept nedreptăţi. De cele mai multe ori însă, înăuntrul ei era linişte ca într-o peşteră şi doar cîte-un ecou stingher trezea liliecii ce-şi găsiseră adăpost prin cite-o scorbură.

Într-o bună zi, vulturul fîlfîise puternic a plecare, speriind de moarte liliecii, care plecaseră şi ei, lăsînd-o pustie, fără nimic în cutia în care-i fusese ascuns sufletul.

A venit toamna

Acoperă-mi inima cu ceva

...sau mai bine aruncă nişte brumă peste geamul meu, să pot desena prin ea cu degetele îngheţate. Dă-mi libertate, măcar atîta cît să desenez un drum. Serpuit, străbătînd dealuri şi văi, munţi şi mări, oameni şi stări. Lasă-mă să merg pe el singură, o vreme, să mă odihnesc în iarbă, printre frunze uscate, foşnitoare. Cînd ajung la capăt, aşteaptă-mă cu umărul tău cald, de care o să mi se facă tare dor pe drumul străbătut. O să ştiu atunci că lîngă tine e mereu primăvară. Si-o să mă opresc, o să şterg cu mîna drumul şi-o să deschid fereastra, să intre soarele.

socoteli

din doi în doi se numără viaţa

din cînd în cînd se numără şi altfel
de exemplu ieri cînd mi-ai spus că pleci în lume
s-a numărat pentru o clipă
din unu în unu

dar cel mai adesea se numără
din doi în doi

Zări albastre

M-am hotărît să plec spre (alte) zări albastre din cauza zgomotului. în faţa blocului în care locuiesc de cîţiva ani, sălăşluiesc şi hărmăluiesc 15-20 de cîini (dintre care 8-9 producţie nouă, proaspăt fătaţi, deci nezgomotoşi… încă), printre maşini ce pornesc cu scîrţ, motociclete bîzîitoare, căruţe cu “fiareeeeeeeeeee, fiareeeeeee vechi” şi o mulţime de oameni gălăgioşi, care se ceartă pe întreţinere sau pe restul (in)corect dat de vînzătoarea de la magazin.

Orgolii

Vreau să te văd, dar vreau să te umileşti cerîndu-mi să te văd. Văzutul fără umilinţă nu merită osteneala. Mai bine sufăr nevăzîndu-te, în aşteptarea umilinţei tale, decît să mă bucur văzîndu-te pur şi simplu. Orgolii mari, de oameni mari… care se cred mari. Toate au un preţ. Preţul orgoliului meu ce se vrea satisfăcut e faptul că mi-e dor de tine. Îl plătesc cu dragă inimă, considerîndu-mă, în plus, un fel de martiră… pentru că nu mi se dă ceea ce mi se cuvine.

Cînd vei înţelege ce putere îmi dă impresia asta de martiră asupra celorlalţi şi mai ales ce putere creşte în mine la gîndul că sufăr din cauza ta, poate nu mă vei mai iubi atît de mult. Dar pînă atunci mai e. Deocamdată, eu aştept… te aştept. Sufăr aşteptîndu-te.

Cuvinte care mint... sau dor

După o idee inspirată de Hainele care-l poartă pe theAdviser :)

Pe mine mă spun cuvintele pe care le scriu. Mă dau de gol. Tastele de la calculator, prăfuite, purtînd amprentele altor oameni, pixul din care curge mina, pătînd iremediabil vreun buzunar în care-a fost uitat, creionul, mîna care scrie, toate astea mă spun.

Ce gura minte, scrisul corectează. Mă vorbesc drăguţă, atentă, amabilă, mă scriu rea, indiferentă, egoistă, ţîfnoasă. Scrisul mă spune cînd n-am chef de nimeni, cînd nu vreau să mă trezesc dimineaţa, cînd aş face orice numai să nu mă duc la serviciu, cînd sînt obosită, cînd sînt tristă şi-mi curge nasul, ochiul stîng şi-un pic de suflet.

De-asta n-am mai scris de mult. De-asta am şters de aici postările care mă scriau. Am lăsat imaginile să mă vorbească, pentru că, spre deosebire de cuvintele care mă scriu, imaginile asupra cărora zăbovesc mint frumos.

Imagini vechi din Buşteni

Buşteni - Bulevardul Carol I